Călin‑Andrei Mihăilescu (n. 16 decembrie 1956, Bucureşti) este un critic literar, istoric literar, eseist. Studii: Liceul „Iulia Hasdeu” din Bucureşti, secţia română‑spaniolă; masterat la Universitatea din Toronto (1989); doctorat în literatură comparată la Universitatea din Toronto (1992). Profesii: profesor de spaniolă, literatură comparată şi teorie critică în cadrul departamentului de limbi şi literaturi moderne al Universităţii Western Ontario din London; director al Centrului de Studiu al Teoriei Critice, Universitatea Western Ontario din London, Canada (2002‑până în prezent); director al revistei Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată, Literary Research/ Recherche littéraire (1997‑2005); Preşedinte al Grupului Academic Român afiliat la Modern Language Association (1999‑2000). Colaborări în periodice: „Viaţa Românească”, „Tribuna”, „Dilema”, „Dilemateca”, „Semiotica”, „Orizont”, „Idei în dialog”, „Caiete critice”, „Lupta” (Paris), „Agora” (Philadelphia), „Dialog” (München), „Amfiteatru”, „Contrapunct”, „Revista canadiense de estudios hispanicos”, „Ottawa”, „The Canadian Journal of Rhetorical Studies”, Radio Europa liberă, BBC etc. Volume publicate: Fiction Updat . Theories of Fictionality in Contemporary Criticism, coord. Împreună cu Walid Hamarneh, University of Toronto Press, 1996‑1997; Ars rhetorica, coordonator în colaborare cu Alain Goldschläger, Ottawa University, 1996; Jorge Luis Borges, This Craft of Verse, Cambridge, Harvard University Press, 2000 (carte tradusă în douăzeci de limbi); în română: Arta poetică, traducere Mihai Gafiţa, Bucureşti, Editura Curtea veche, 2002; Calendarul după Caragiale, în colaborare cu Liviu Papadima şi Rodica Zafiu, Bucureşti, Editura Curtea veche, 2002; Ţară europsită, prefaţă de H.‑R. Patapievici, Bucureşti, Editura Curtea veche, 2002; Renaştere, manierism, baroc, Bucureşti, Editura Curtea veche, 2002; ediţia a II‑a, cu prefaţă de Luiz Costa Lima, 2005; Calendar de noapte, ilustraţii de Ion Barbu, Bucureşti, Editura Curtea veche, 2003; Don Global suit pe cal, Bucureşti, Editura Curtea veche, 2003; Antropomorfina, cuvânt înainte de Mihai ªora, Bucureşti, Editura Curtea veche, 2005; Cum era? Cam aşa... Amintiri din anii comunismului (românesc), coord., Bucureşti, Editura Curtea veche, 2006. Volume în colaborare: L’Époque de la Renaissance, vol. 4, Crise et essors nouveaux (1560‑1610) eds. The Hague and Philadelphia, Benjamins, 2000; Cercetarea literară azi. Studii dedicate profesorului Paul Cornea, Iaşi, Editura Polirom, 2000; Dictionary of Literary Biography. Eastern European Writers, second serie, Columbia SC, BruccoliClark Layman, 2000; Identity and Alterity, vol. 2, Siaflekis & Polycandrioti, eds. Athens, Domos, 2000; Dicţionarul scriitorilor români, Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Bucureşti, Editura Albatros, 2001; Religion, Fiction and History. Essays in Memory of Ioan Petru Culianu, Sorin Antohi, Bucureşti, Editura Nemira, 2001; Die Lektüre der Welt/ Worlds of Reading. Festschrift for Walter Veit, Helmut Heinze & Christiane Weller, Berlin, Peter Lang, 2004; Comparative Literature in the Age of Multiculturalism, Reingard Nethersol, Pretoria, Unisa Press, 2005. Prefeţe şi postfeţe la volume: Biblioteca de dinamită, antologie Ion Stratan, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2001; Carlos Fuentes, Jilţul vulturului, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2004; Dumitru Radu Popa, Skenzemon, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2005; Carlos Fuentes, Crezul meu, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2005; Ion Stratan, Cimitirul de maşini, Cluj‑Napoca, Editura Grinta, 2005.
Preliminarii
Am primit prin email invitaţia de a răspunde întrebărilor puse de Forumul Judecătorilor într‑o pauză dintre două ore ale unui curs de teorie literară. Coincidenţa, cum să‑i spun altfel, făcuse ca în prima oră să le predau studenţilor mei canadieni câte ceva despre judecata estetică la Kant şi Nietzsche. Ca să repet, Kant spune că judecata estetică rămâne deschisă, că „sentinţa” ei nu poate fi definitivă, deoarece nu ne putem forma un concept precis şi unic despre Antigona lui Sofocle sau despre David‑ul lui Michelangelo. Mai târziu şi mai radical, Nietzsche spunea că lumea nu mai poate fi justificată decât în termeni estetici: judecătorii umani şi celeşti îi devin irelevanţi.
În profet, Nietzsche spunea în anii 1870 că era esteticii va dura cam două veacuri. M‑am întors în amfiteatru şi le‑am povestit studenţilor despre mesajul primit, sfătuindu‑i să ia cu un grăunte de sare lucrurile discutate în ora anterioară. Când un judecător întreabă ce ar trebui să facă pentru a fi perceput şi tratat ca atare, e preferabil să‑i foloseşti pe Kant şi Nietzsche nu împotriva sistemului juridic, ci pentru înţelegerea şi, poate, ajutorarea lui. Când judecata estetică e prezentată ca un soi de tribunal, iar criticul e deghizat în jude, lucrurile ies prost; când, însă, lipsa de sentinţe definitive proprie judecăţii estetice e aplicată sistemului juridic, ele ies şi mai prost. Ca, de pildă, într‑o ţară suferindă moral, unde est‑etica, dând culoare locală moralităţii şi legalităţii, face imposibilă viaţa judecătorilor.
Netrăind în România, eu privesc lucrurile de la o firească distanţă, care îi este de bun augur clarităţii. De fiecare dată când ajung în ţară, după câteva zile neclaritatea începe să mă învăluie cu blândeţe vitregă; de cum plec, ecoul scandalurilor, al bârfelor şi al manelelor se stinge şi lucrurile îmi redevin clare. Ţara mi se pare ininteligibilă şi prea concretă de dinăuntru; clară şi mai abstractă de dinafara ei. Ce am de spus aici e spus de la distanţă.
Problema esenţială cu care se confruntă aparatul judecătoresc este că aparţine unui stat în care puterile nu sunt separate efectiv, ca în democraţiile occidentale; mai degrabă, România e un stat compus din uniunea slăbiciunilor sale şi descompus de acestea , în care instituţiile de maximă autonomie sunt biserica şi serviciile secrete. Cele din urmă servesc statul conducându‑l din umbră, pe când cea dintâi adaugă o aură inefabilă totului. A cerceta şi a crede sunt graniţele simbolice ale ţării; dar credinţa nu cercetează, iar cercetarea e pe veci suspicioasă, deşi extremele se ating, se scurt‑circuitează generând neclaritatea.
1. Consideraţi că România de azi este diferită de cea anterioară anului 1989? Din această perspectivă, se poate vorbi, din perspectiva dumneavoastră, de o magistratură de dinainte de 1989 şi de una de după 1989?
Sistemul juridic post‑comunist a fost declanşat de o catastrofă: Crăciunul negru al falsului proces Ceauşescu. Pentru instaurarea credibilă a noii puteri au fost făcute mult mai multe victime decât cele necesare detronării vechiului regim. Să există o proporţie similară în avatarurile aparatului justiţiar din ultimele două decenii?
Procesul intentat cuplului Ceauşescu în decembrie 1989 respectă lumea pe dos a carnavalului de care o conducătorii unei lovituri de stat au nevoie pentru a se deghiza în emanaţi ai revoluţiei şi pentru a lua populaţia drept complice la spectacol. Neclaritatea procesului ratat aruncă o umbră deasă asupra credibilităţii justiţiarului român post‑revoluţionar. Decesul (sinuciderea?) judecătorului acestui fals proces în primăvara lui 1990 seamănă prea mult săgetării celor tocmiţi să îngroape comorile prinţului. Judecătorul e figura centrală a sistemului legal care a înlocuit legea talionică („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”); el judecă dar nu este judecat la rândul lui. Judecătorul reprezintă starea de excepţie, fără de care nici un sistem modern, crescut din codurile occidentale (roman, Justinian şi Napoleon), nu poate aplica legea. Dar legea e doar o sugestie într‑o ţară în care, după cum spunea Mihai Ralea, adevărata revoluţie ar consta în respectarea legilor.
Faptul că nici unul din cei acuzaţi de mare corupţie în România post‑decembristă nu a fost condamnat este o altă palmă dată unui popor obişnuit cu pălmuirile publice (poporul fiind contribuabilii, iară nu tagma jefuitorilor); faptul că procesul condamnării comunismului de către Preşedintele României în decembrie 2006 a rămas, oricât de important ar fi, doar un act simbolic; în fine, faptul că percepţia publică a sistemului justiţiar este teribilă, toate acestea fac din misiunea dumneavoastră una grea, dacă nu imposibilă în momentul de faţă. Eliminarea Monicăi Macovei din postul de Ministru al Justiţiei singurul Ministru care a încercat să autonomizeze justiţiarul e încă o pecete a timpurilor tulburi pe care le numim ale noastre. Vorbesc de sistem, nu de membrii lui, dintre care unii sper, cei mai mulţi sunt persoane stimabile şi juste.
Magistratura de dinainte de 1989? Bunicul meu matern a fost avocat. Neavând nici o afiliere politică, era inutilizabil, şi de aceea a fost primul dat afară din Tribunalul din Caracal, în 1945. Începuturile comunismului românesc au însemnat şi ralierea aparatului justiţiei la proiectele politice. Făcându‑mi armata în anii 70, am fost trimis să organizez arhiva Procuraturii Militare din Bucureşti; comilitonii mei mai mult munceau la aranjarea alfabetică a dosarelor în timp ce eu mai mult citeam ori doar răsfoiam miile de exemple carnavaleşti ori înspăimântătoare, logica chircită a proceselor politice judecate înainte de a fi judecate, în principiu, în masă, şi caz cu caz. Justiţia română mi s‑a părut, în momentele cu adevărat definitorii pentru ea, o glumă sângeroasă şi înainte şi după 1989.
2. Ar trebui trecută cu vederea colaborarea unor magistraţi cu serviciile Securităţii, dată fiind experienţa şi competenţa acumulată (ştiut fiind că un bun specialist se formează în mulţi ani) sau ar trebui ca aceste persoane să fie expuse şi îndepărtate din profesie? Soluţia din Germania de Est, unde, după căderea zidului şi reunificare, judecătorii din perioada comunistă au fost îndepărtaţi, este cea mai bună?
Soluţia est‑germană mi se pare singura viabilă: colaborarea cu Securitatea îl descalifică pe magistrat, oricât de bun specialist ar fi acela. Colaborarea nu face parte din paradoxurile ontologice ori morale ale legii („ius naturalis”), şi nu trebuie înţeleasă ca o crimă legată de fatalitate, sau „fas”,cum o numeau romanii, ci ca o crimă ordinară („scelus”). Colaboratorul e un „scelerat”. Caragiale ne spunea că „mai sunt judecători la Berlin”. Mai sunt, oare, şi la Bucureşti? Neadoptarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara este răspunsul românesc dat soluţiei germane. Nu e prea târziu, totuşi, ca magistratura română să îi elimine din cadrul său pe cei care au colaborat.
3. Consideraţi că şi în prezent, în lume şi în România, puterea politică exercită influenţă sau control asupra magistraţilor? În ce modalitate? Prin ce pârghii?
Despre lume mă abţin, că e prea mare. În România, justiţiarul este influenţat de puterea politică şi de grupurile de interese (clanuri ori mafii politice ori economice). Aceasta mi se pare problema fundamentală: separarea puterilor în stat este, în cazuri de criză, inexistentă, iar în rest retorică.
4. Dacă ar trebui să vă adresaţi unei instanţe din România, pentru a vă ocroti un drept, aţi avea încredere în sistem, în general, şi în judecător, în special? Există vreo diferenţă între ceea ce ar trebui să fie un judecător şi ceea ce el este, în realitate?
Nu am avut rendez‑vous‑uri cu sistemul juridic românesc. Sper să mă pot abţine în continuare şi să am norocul de a evita birocraţia românească, aceea care distruge răbdarea, anesteziază bunul simţ şi muşamalizează falsitatea democraţiei.
5. Ce socotiţi că ar trebui să facă membrii acestui corp profesional pentru întărirea independenţei şi sporirea încrederii publicului în actul de dreptate? Cum ar trebui să se comporte un judecător? S‑a născut oare judecătorul ideal?
Minos era judecătorul prin excelenţă în antichitatea greacă. Minos trecuse prin momentul greu al infidelităţii soţiei sale, Pasiphae, care se împerechease cu un taur alb şi îi dăduse astfel naştere Minotaurului. Minos trăia o viaţă secundă. Poate că trăia dincolo de sufletul său, poate era anesteziat, dar cu siguranţă era just. Dante îl aşează la gura iadului să le dea damnaţilor sentinţa, repartizându‑i unui cerc mai întunecos sau mai puţin adânc. Judecătorul ideal trebuie să fie incoruptibil precum moaştele sfinţilor: să fi trecut prin moarte şi, trăind o viaţă secundă, să nu poată fi atins de pasiuni, capricii ori excese birocratice.
Incoruptibil, aşadar, în ordinea unui timp inuman. Cum aceste lucruri nu pot avea loc în realitate, ele constituie orizontul ideii, pe care judecătorii reali se pot sili să o urmeze, ca pe o inflexibilă lege morală. O conştiinţă curată ne face să simţim că nu trădăm acea Lege. Conştiinţa curată nu rezultă din nici o lege, ci din respectarea legii, în primul rând al legii morale.
Trebuie să fie îngrozitor pentru judecătorul cu conştiinţa curată să i se ponegrească meseria şi fiinţa; să i se repete că face parte dintr‑o clasă coruptă, că e doar un fel de jude, sau că doar o face pe judele; să fie înghiţit de o ţară ostilă meseriei sale, ţară care, luată la bani mărunţi, ar declara că până şi gurile Dunării bârfesc. Rănile rămân deschise; doar imaginea exportată cicatrizează. Dar imaginea e doar un fals. De aceea, închei prin a prezenta două ipoteze, care sper că sunt sugestive şi nu întrutotul naive.
Ipoteza internă: alcătuirea unui lobby al magistraţilor care să preseze guvernul României să acorde justiţiarului independenţă reală. Văd un asemenea grup format din personalităţi care nu sunt bănuite de a fi colaborat sau de a fi fost corupte, şi, poate, din magistraţi din alte ţări U.E.. Imaginaţia instituţională, talentul retoric, răbdarea şi rezistenţa la şantaj mi se par calităţi esenţiale ale membrilor unui asemenea grup. Revista dumneavoastră s‑ar putea erija în publicaţie a acestui lobby.
Ipoteza externă: oricât de improbabilă şi radicală ar fi aceasta, mai ales în condiţiile crizei actuale iat‑o. Magistratura română (poate chiar lobby‑ul din paragraful precedent) cere aducerea de judecători străini, magistraţi de înalt profil din America de Nord şi din Europa Occidentală, pentru a judeca, mai întâi, cazurile de corupţie extremă. Câţi judecători? 10, 100, 1000, dacă e nevoie. Ar costa mult? Da. Dar o asemenea investiţie mi se pare necesară. Acei judecători de la Berlin nu trebuie, însă, ţinuţi prea mult în România. Un an, cel mult, pentru a nu da semne de acomodare. ªi ce ar face judecătorii români în acest timp? Ar sta departe de ţară, şi nu în vacanţa, ci făcând stagii la Bruxelles, Londra sau Washington. Ar face exerciţii de alienare, foarte sănătoase în acest caz. Apoi s‑ar întoarce alţii.
